In sfârșit, toate țările balcanice — în proporții diferite — aveau în cuprinsul hotarelor lor puternice naționalități. Chestiunea croaților în Jugoslavia, a maghiarilor, bulgarilor, ucrainienilor, etc. în România, a macedonenilor în Grecia constituiau tot atâtea grave probleme, care împiedicau supremația — în forma unei dictaturi totalitare — a claselor stăpânitoare din sânul națiunii majoritare. Chiar politica reacționară a dictaturilor regale și militare a dus, pe acest teren, la ascuțirea conflictelor naționale, existente, și a constrâns, până la urmă, pe vremelnicii dictatori să accepte formule de compromis (de pildă, înțelegerea intervenită între guvernul central din Belgrad și partidul croat, libertățile relative acordate maghiarilor sub dictatura carlistă, etc.).
In această deosebire de structură economică, socială și națională trebuește văzută adevărata cauză pentru care, în țările balcanice, cursul reacționar al acelor grupări și pături ale burgheziei și moșierimii care urmăreau înlăturarea constituțiilor mai mult sau mai puțin liberale și desființarea parlamentarismului au luat o altă formă și un alt conținut decât în Italia sau în Germania.
Privită în acest cadru balcanic, care era situația internă și externă a României la sfârșitul anului 1937 și începutul lui 1938?
Partidul liberal, chemat la putere în toamna anului 1933, a guvernat neîntrerupt timp de patru ani, adică întreaga legislatură parlamentară. Caz rar, după război, ca un guvern să se poată menține atâta timp la putere. Intre anii 1926 și 1933 nu mai puțin de cinci guverne se perindaseră la cârma statului, cu o durată în medie de un an și jumătate…
Două au fost cauzele care au determinat menținerea partidului liberal la guvern: în primul rând, avea la bază relativa stabilitate a economiei românești intervenită la sfârșitul crizei
