garia și Jugoslavia. Pretutindeni în Balcani, procesul diferențierii în sânul satului, între diversele categorii de țărani, este încă în curs și, dată fiind incompleta sau înceata pătrundere a capitalismului în relațiile agrare, întâmpină încă piedici. Deși chiaburimea satului se conturează ca grupare de sine stătătoare, totuși, față de marea proprietate și de statul burghezo-moșieresc, există încă aproape pretutindeni în țările balcanice, o limitată comunitate de interese între toate păturile țărănimii. Marea proprietate, deși slăbită în România după reforma agrară și slab reprezentată în celelalte țări sud-estice, continuă să formeze pretutindeni aici una din clasele principale guvernante. Chiaburimea joacă în Bulgaria un rol mai important decât în celelalte țări balcanice.
In aceste condiții însă, formele pe care conflictele sociale le-au îmbrăcat aici sunt prin conținut și tendință, deosebite de cele pe care le-am văzut, de pildă, în Italia imediat după războiu. Nicăeri lupta de clasă nu a atins violența și întinderea pe care am văzut-o acolo; nici chiar în România, unde problema pământului continuă să fie o problemă centrală pentru o mare parte a țărănimii și deși înainte de război noi eram singura țară în Europa care mai cunoșteam revolte țărănești. Proletariatul agricol nu reprezenta aici o forță organizată, asemănătoare celui italian.
Mica burghezie orășenească este, în toate aceste țări, comparativ, puțin numeroasă. In populația orașelor ea formează, în adevăr, un contingent apreciabil, dar nu posedă partide sau organizații proprii, care s’o reprezinte ca atare. După război, dar mai ales în timpul crizei din 1929—1932, declasarea rapidă a unei părți din această mică burghezie și din intelectualitate a devenit și în țările balcanice, un fenomen curent fără însă să atingă proporțiile celor petrecute de pildă, în Germania.
Burgheziile naționale sunt, relativ, slabe. Țările balcanice
