Parlamentele din cele două țări acordă, pe rând, depline puteri dictatorilor, deși cel italian avea o majoritate democratică, iar cel german număra un impresionant număr de deputați ne-hitleriști.
Că atât fascismul cât și nazismul nu s’au oprit la aceste combinații inițiale, că birocrația celor două partide a monopolizat, în mâinile și la dispoziția lor, întreaga putere politică, că, însfârșit, oamenii politici burghezi care au „colaborat” cu Hitler sau Mussolini au fost apoi înlăturați, ba unii chiar suprimați, lucru nu prezintă nici o importanță din punctul de vedere care ne interesează. Fascismul și hitlerismul, în cursul dictaturii lor, au regrupat anumite pături ale burgheziei după altă schemă decât aceea a vechilor partide, realizând însă atât în interior — prin distrugerea organizațiilor muncitorești, în frunte cu Partidul Comunist, prin scoborîrea nivelului de viață al salariaților și răpirea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești — precum și în exterior, prin politica războinică imperialistă practicată, doar obiectivele de clasă ale vârfurilor capitalului monopolist.
In „Der 18. Brumaire des Louis Bonaparte”, Marx, analizând atitudinea luată de către diferitele fracțiuni ale burgheziei franceze față de lovitura lui Napoleon al III-lea, scria următoarele:
„In vreme ce burghezia respinge ca „socialist” ceea ce înainte vreme aclama ca „liberal”, ea recunoaște că propriile ei interese îi poruncesc să evite primejdia unei auto-conduceri; pentru a instaura liniștea în țară, trebuie să pacifice propriul ei parlament burghez; pentru a-și păstra neatinsă toată puterea socială, trebue să frângă propria ei putere politică.
Pentruca burghezia să poată continua a expropria celelalte clase, pentru a putea să se bucure de proprietatea familiei, a religiei și a ordinei, ea osândește propria ei clasă la aceeași inactivitate politică pe care o impune celorlalte clase. Pentru a-și putea salva punga, și-a dat seama că trebuie să lepede atât coroana cât și sabia care era menită s’o apere —
