fuseseră amnistiați în 1915 și înrolați în armată”[1]. Acești „Arditi” au format primele bande armate, care au atacat redacțiile, cluburile și sediile sindicatelor muncitorești, după cum tot dintre aceștia au fost recrutați și primii asasini ai militanților de stânga.
Cele dintâi organizații S.A. și S.S. în Germania prenazistă nu aveau altă compoziție sau alt caracter.
La începutul anului 1919, fasciile numărau 17.000 de membri. La începutul anului 1921, numărul lor crescuse la 100.000, pentru ca până la „marșul asupra Romei” să continue să crească vertiginos. In Germania, la alegerile din 1928, partidul nazist întrunește 800.000 de voturi. In 1930, 6,5 milioane, iar în Iulie 1932, 13 milioane. Dela 12 deputați în 1928, partidul nazist este reprezentat după patru ani prin 230 deputați.
In jurul fascismului și nazismului, forțele hotărîtoare ale vârfurilor burgheziei se strâng, pentru a distruge forța muncitorimii și a țărănimii.
Ocuparea fabricilor în Italia și mișcările țărănești înfricoșaseră profund burghezia și moșierimea italiană.
„Spectrul comunismului se ridica asupra Germaniei” — acesta este strigătul care, după cum scrie Heiden in „Adolf Hitler”, se auzea pretutindeni în rândurile burgheziei germane în 1932.
Marile partide burgheze din cele două țări, renunțară pentru moment la exercitarea exclusivă a puterii și se coalizează cu extrema dreaptă. Nu interesează rezervele mintale pe care conducătorii lor și le-au făcut. In primul guvern italian, format sub președinția lui Mussolini, iar parte patru reprezentanți ai partidului catolic, cinci democrați, doi liberali și doi naționaliști. In Germania, primesc portofolii sub cancelariatul lui Hitler, Hugenberg, care reprezenta partidul național german, Von Papen, dela catolici, etc.
- ↑ Ig. Silone, „Der Fascismus” pag. 78. Autorul face o analiză amănunțită — deși nu totdeauna justă — a stărilor de atunci, din Italia.
