țări în preziua unor adânci și fundamentale transformări sociale.
Ce opuneau, ce puteau opune, clasele stăpânitoare din aceste două țări mișcărilor de massă cu caracter revoluționar?
Vechile partide politice se dovediseră incapabile să găsească o soluție crizei care cuprinsese întregul organism social. De altfel, toate partidele burgheze încep să piardă influența lor asupra masselor. Aderența lor se îndreaptă din ce în ce mai mult spre extrema dreaptă. Regimul parlamentar nu mai funcționa. Crizele de guvern din Italia, după războiu, succesiunea rapidă a cabinetelor germane în timpul celor patru ani, în care au loc nu mai puțin de patru alegeri parlamentare generale (între 1928—1932), toate acestea dovedeau reflexul nemijlocit al neputinței aparatului politic al burgheziei. Partidele și parlamentul erau incapabile să soluționeze criza, pentrucă lupta adevărată — și aceasta era lupta revoluționară a masselor — nu se lăsa cuprinsă în vechile forme, ci pășise direct în stradă, în întreprinderi, la sate.
Păturile hotărâtoare ale burgheziei se îndreptară atunci spre mișcările extremei drepte, singurele organizații combative, al căror câmp de luptă îl constituia nu parlamentul, ci strada. Folosind toate slăbiciunile mișcării muncitorești, uzând de o demagogie fără scrupule, adunând în bande organizate toate elementele declasate și aventuriere, fascismul și nazismul reușiră să devină curând mișcări de massă. Primele organizații fasciste, cu caracter combativ, au fost făcute după încorporarea grupului cunoscut sub numele de „Arditi”. Aceste trupe de șoc din timpul războiului au rămas la sfârșitul lui, ca organizații de sine stătătoare. Numărul membrilor strânși astfel se ridica la 20.000. „In afară de ofițeri, cei mai mulți dintre membrii acestei organizații aparțineau Lumpenproletariatului sau se recrutau din criminalii de profesie, care
