Astfel, producția industrială a scăzut între anii 1919—1921 sub cea a anului 1913, deși aparatul industrial crescuse cu mult în timpul războiului. In anul 1920 numărul șomerilor era de 400.000. Importul de cărbuni, de 11,5 milioane tone în 1913 scade în 1920 la 5,5 milioane. Sarcinile fiscale sunt mai mult decât împovărătoare. Datoria publică a statului italian, contractată pe piața internă, crește dela 15,718 miliarde la 84 miliarde lire. Cea externă, aproape inexistentă în ajunul războiului, este la sfârșitul lui de 4,5 miliarde dolari. Pagubele cauzate de războiu se cifrau la 12 miliarde lire. Dacă în Germania, imediat după războiu, depresiunea a fost într’o oarecare măsură mascată prin politica inflaționistă practicată de guvernele Reichului, iar economia capitalistă germană a început să pompeze, pe calea împrumuturilor externe, capitaluri din străinătate, cea de a doua criză economică — din anii 1929—1932 — a avut aici drept efect zdruncinarea întregii vieți economice și sociale. Scăderea producției industriale, în toate ramurile, fără deosebire, a făcut ca numărul șomerilor să crească dela trei milioane, câți erau în 1929, la șapte milioane jumătate la sfârșitul anului 1932.
Comerțul exterior a fost complet dezorganizat. Sărăcirea păturilor rurale germane arătau toate semnele unei puternice depresiuni agrare externe, reflex a celor mondiale. In 1931, criza de credit nu face decât să ascută și mai mult pe cea a forțelor de producție propriu zise.
Efectele sociale ale crizei, într’o țară și în cealaltă, nu au întârziat să se arate, distanțate doar în timp. Italia, deși victorioasă, s’a găsit a doua zi după război, în plin proces de desagregare. In afară de sutele de mii de muncitori industriali, menținuți într’un șomaj cronic, alte sute de mii de oameni din rândurile micii burghezii, ale țărănimii, ale intelectualilor au fost aruncați în stradă, găsindu-se în imposibilitatea unei imcadrări în producție sau în economie. S’a creat astfel acel impozant contigent de declasați, din care fascismul și mai târziu
