luția crizelor care, la un moment dat, au cuprins aparatul lor politic, a fost acea a instaurării unei dictaturi regale și nu a înscăunării unei dictaturi de tipul celei fasciste sau hitleriste.
Pentru a determina și mai bine adevăratul conținut al dictaturii regale și a fixa cauzele reale ale înlăturării mișcării legionare dela putere, vom face o succintă comparație între stările din România în ajunul loviturii de stat și acele imediat premergătoare instaurării celor două dictaturi totalitare în Germania și Italia.
In momentul în care atât Germania cât și Italia treceau printr’o criză revoluționară, a doua zi după războiu, primele organizații fasciste și național-socialiste au apărut ca mișcări contra-revoluționare. Criza revoluționară nu a dus însă în nici una dintre cele două țări la revoluție, deși pentru o revoluție, cu caracter socialist, toate condițiile obiective erau coapte. In Germania, social-democrația a înarmat mâna reacțiunii împotriva muncitorimii revoluționare și a partidului ei de clasă. In Italia, social-democrația reformistă a dezarmat muncitorimea, demoralizând-o și slăbindu-i forțele de luptă, prin politica ei oportunistă, colaboraționistă, șovăelnică. Rezultatul a fost, în ambele state, același: burghezia a trecut la ofensivă și a făcut totul pentru ca să împiedice un nou val revoluționar.
Criza revoluționară a avut ca substrat, în primul rând, puternica criză economică de natură structurală care a cuprins întregul regim capitalist, între anii 1919—1922 în Italia, 1929—1932 în Germania. (Imediat după războiu, în această ultimă țară criza a luat un caracter mai puțin ascuțit, nu numai datorită gradului de trăinicie a economiei capitaliste germane, în comparație cu cea italiană, ci și a politicei de inflație pe scară mare practicată de guvernele Reichului, care a mascat întrucâtva efectele reale ale crizei).
In Italia însă efectele crizei au fost deosebit de puternice.
