grave confuzii. Pe baza înțelegerii intervenite între conducerea Partidului Comunist și d. Maniu, activul partidului nu a putut împiedica nici cursul spre dreapta luat de conducătorii național-țărăniști, nici să dea conținut antifascist campaniei electorale.
Rolul de susținător al partidului național-țărănesc a dus la sacrificarea independenței de clasă a muncitorimii, în numele căreia activa totuși numai Partidul Comunist. Inițiativa clasei muncitoare ca forță centralizatoare a tuturor adversarilor extremei drepte, pentru imprimarea unui curs progresist vieții publice, pentru crearea unor condiții în care forțele muncitorești și țărănești democratice să se poată desfășura în vederea luptelor viitoare hotărîtoare, a fost paralizată.
In locul unui început de front unic muncitoresc, o vie polemică a fost declanșată de către conducătorii social-democrați de dreapta. Aceștia atacară cu violență pe comuniști, acuzându-i că, sprijinind pe național-țărăniști, sprijină de fapt extrema dreaptă. Toate calomniile și injuriile trecute, care în ultimii ani dispăruseră din coloanele presei social-democrate, își făcură din nou apariția. Toată munca de ani de zile pentru refacerea rândurilor proletariatului român a fost nimicită. Pentru conducătorii reacționari ai partidului social-democrat și ai Confederației, acesta însemna un adevărat triumf.
Rezultatul concret al alegerilor n’a fost mai puțin trist.
Partidul social-democrat a luat un infim număr de voturi. Abea 29.000 de voturi sau nici măcar 1%. Voturile comuniste sau ale acelor muncitori care urmară parolele partidului s’au pierdut în massa voturilor național-țărăniste. Dar foarte mulți muncitori desorientați, neîncrezători în propriile forțe ale muncitorimii și demoralizați s’au lăsat convinși de demagogia gardistă și au votat pentru candidații extremei drepte.
Infrângerea suferită de social-democrați a fost considerată ca înfrângerea clasei muncitoare. „Adevărul” din 22 Decembrie 1937 comentând rezultatul alegerilor scria: „So-
