vește realizarea frontului unic muncitoresc, o mergere împreună cu comuniștii în alegeri sub parola, „lupta contra fascismului”, „pentru pâine, pace, libertate și pământ”, nu numai că apărea teoretic posibilă, dar și în fapt realizabilă. Adversarii de totdeauna ai mișcării comuniste din fruntea partidului social-democrat nu s’ar fi putut opune, în cadrul restrâns al alegerilor și al campaniei electorale, unei hotărîte inițiative luate din partea Partidului Comunist. Căci de astădată era vorba de a se apela la massă, la voturile ei, deci un refuz al încheerii frontului unic nu mai era cu putință. Realizând o asemenea înțelegere, indiferent de forma pe care aceasta ar fi îmbrăcat-o, s’ar fi realizat un mare câștig politic: muncitorimea s’ar fi prezentat unită, ca un bloc, în această importantă situație politică. Frontul unic muncitoresc de jos ar fi găsit un larg cadru de desvoltare. Aceasta ar fi ușurat, după alegeri, posibilitatea de demascare a conducătorilor reacționari din fruntea partidului social-democrat de atunci — cum erau de pildă Grigorovici, Ilie Moscovici, Flueraș, Mirescu — dacă aceștia ar fi încercat să divizeze, din nou, forțele muncitorimii. Elementele cinstite din conducerea partidului ar fi fost încurajate, iar drumul spre înfăptuirea unirii forțelor muncitorești cu un ceas mai de vreme deschis.
Hotărârea luată de conducerea de atunci a Partidului Comunist a fost de a se da, totuși, sprijin, atât în campania electorală cât și în alegeri, partidului național-țărănesc. Ceea ce a constituit o greșală, cu grave urmări.
Pactul încheiat însă între conducătorii național-țărăniști și „Garda de Fier” și-a produs toate efectele lui păgubitoare și în sânul clasei muncitoare, iar rezultatele tacticei adoptate au fost întru totul negative.
In primul rând, întreaga campanie antifascistă a fost slăbită. In însăși cadrele partidelor muncitorești s’au produs
