decât… un început de revoluție și, aproape, înfăptuirea dictaturii proletariatului!
In asemenea împrejurări și în această atmosferă guvernul liberal și-a trăit ultimele luni și s’a început campania electorală.
Importanța campaniei electorale nu scăpă nimănui. Problema centrală nu erau alegerile propriu zise, ci ascuțirea tuturor conflictelor existente: pe deoparte între massele țărănești și muncitorești și păturile, partidele și grupările burgheze; pe de altă parte se încerca regruparea forțelor politice pe linia luptei pentru sau contra fascismului. Această luptă antrena, deopotrivă massele populare cât și minoritățile guvernante. Toate aceste fenomene aveau loc într’un moment de efervescență politică, de activitate crescută a masselor și, ceea ce era mai important, de posibilitate relativ liberă a manifestării diverselor curente — care gravitau în jurul problemei centrale: înlăturarea primejdiei imediate care venea dela extrema dreaptă! Pentru înlăturarea acestei primejdii trebuiau căutați și atrași aliați nu numai din sânul muncitorimii și al țărănimii, ci și din acel al micii burghezii, al intelectualilor și liber-profesioniștilor, ba chiar al burgheziei însăși, în aceleași fracțiuni ale ei care se declaraseră gata să împiedice o dictatură gardistă în România.
O asemenea grupare de forțe, cu caracter larg, a recomandat și în practică a încercat să realizeze Partidul Comunist dela începutul campaniei electorale. Contactul politic stabilit cu celelalte partide, dela social-democrați până la național-țărăniști și liberali, urmărea acest unic scop: opunerea unei forțe unite ofensivei extremei drepte. Bine înțeles, cu păstrarea absolută a independenței ideologice și programatice pentru fiecare partid, care ar fi intrat într’un asemenea front.
