Moșneagul își luă desagii cu cărți pe umăr, și pasul lui bătrân despică erburile nalte și împletite între ele. Nichita se mai dase înapoi cu un pas, privind în urma cutezătorului bătrân.
Cu genunchii, cu pieptul, cu mâna, abia răzbia cărturarul prin bălăriile nalte. Nu se mai vedea din ele. Printre foile late de lipan, când și când răsăria pălăria neagră a unchiașului, mare cât luna plină. Când ajunse pe prispă, Nichita îl văzu întreg, o clipă, și streinul ciudat și intrase pe ușa deschisă, ca în casa lui, cu desagul de cărți pe umăr.
Târziu adormi satul în noaptea aceia și plin de îngrijorare.
Către miezul nopții, după cum îi era obiceiul, cărturarul se deșteptă din somn.
Aprinse două făclii de ceară și se așeză la citit.
Sta plecat pe masă, barba-i căruntă i se resfira pe jumătatea cărții și, pe măsură ce citea, se trăgea către piept și se amesteca în de ea, ca un spumegai lângă țărm.
Un zgomot ușor străbătu de pe afară. Bătrânul nu lua aminte. Uu zuruit de lanțuri se apropia. Ușa odăii se deschise, zuruitul lanțurilor întră pe ușe. Un schelet, ca toate scheletele, dar ferecat în lanțuri de mâni și de picioare, veni până in dreptul bătrânului cărturar.
Moșneagul ridică ochii de pe carte:
— Am treabă acum... Vino mai târziu! — rosti
