senin la chip și mai odihnit decât in ajun. Despică în sârg bălăria și veni întins către oamenii de pe șosea.
— Chemați groparii cimitirului vostru, oameni buni, glăsui moșul. Iar la un ceas după ei să vie și preotul, ca să prohodească.
Notarul și alt sătean, plecară ca la poruncă.
Când groparii veniră, streinul îi luă cu el, îi duse la locul unde îi aștepta cartea lui bisericească.
— Săpați aici, oameni buni.
Groparii se apucară de lucru.
Trecu un ceas, trecură două, trei ceasuri se scurseră. Muncitorilor nu li se auzia gura. Săpau îngrijorați, vânjos, doar vor isprăvi. Se daseră mult în lături cărturarul și oamenii satului. Lung și fricos îi priviau țăranii printre gene pe vraciul venit ca din cer. La o vreme, groparii eșiră rând pe rând afară din groapă. Isprăviseră lucrul lor. Cărturarul, preotul, sosit și el, oamenii din sat, se apropiară.
Un lung schelet omenesc, cu grele și ruginite lanțuri prinse de mâni și de picioare, se înfățișe privirilor.
— Citește părinte: stâlpii! grăi cărturarul.
Toți cei de față își făcură cruce. Cu glas tremurat citia preotul. Câteva făclii își tremurau văpaia, aprinse în mâni tremurătoare. Capetele descoperite se plecau adânc.
„Aleluia! Aleluia !“ rosti preotul. Și de-o dată
