Corporația hirurgilor a fost recunoscută în Franță la 1311; corporația bărbierilor hirurgi a fost recunoscută mai în urmă, la 1371. Intre aceste două corporațiuni s’au dus în cursul vremii lupte aprige pentru delimitarea atribuțiunilor ce aveau de îndeplinit; numai bunul simț și timpul i-au diferențiat mai sigur ca orice edict oficial. Și așa, cu vremea hirurgii au rămas cu executarea operațiunilor mari, când era vorba de însăși viața omului; ei au fost operatorii. Iar bărbierii au rămas cu executarea operațiunilor mici. Diferențierea a fost definitivă, mai târziu, în secolul al XVIII-lea, când hirurgia a intrat în domeniul studiilor universitare.
Dar faptul că hirurgii și bărbierii n’aveau studii universitare, n’a împedicat pe mulți din ei, să ajungă foarte abili operatori sau medici savanți pentru timpurile lor. Un Ambroise Paré (1517–1590) a ajuns hirurgul regilor Franței, deși a început cariera ca bărbier și a terminat ca medic și himist savant.
In Germania bărbierii se numesc „Bader”, pentrucă’și fac meseria mai mult pela băile publice sau în preajma băilor. Bărbierii hirurgi care însoțesc armatele, se numesc „Feldscherer”; ei îngrijesc de răniți, dar fac și pe medicii. Numele lor românizat, cel de felcer, a trecut în limba noastră mult mai târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Termenul latinesc, termenul oarecum oficial al bărbierilor era cel de barbitonsores, tonsores sau balneatori.
In Turcia se numeau berber-bachi. La curtea Sultanului sunt considerați în al șaselea rang printre slujitorii Curței. Dimitrie Cantemir spune despre ei că rad cu o mână atât de ușoară și de dulce încât omul abea se poate ține să nu adoarmă în timpul operației.[1]
Oricum li s’ar spune și în orice țară ar fi, bărbierul este un mare meșter; el știe să tundă și să bărbierească, iar dacă’i ceva mai iscusit este neîntrecut în aplicarea ventuzelor, pusul clistirelor și scosul dinților. Și când ii și priceput, apoi știe să panseze o rană, să îngrijească un buboi, să lase sânge, să prepare alifii și la nevoe face pe doctorul și îngrijește pe orice bolnav și orice boală.
Sub această din urmă formă, bărbierii au jucat un rol important în trecutul medical românesc. Ei au fost doctorii Românilor, buni pentru orice, până către mijlocul secolului al XVII-lea. Ei sunt vracii de care pomenesc cărțile bisericești și poezia populară.
In adevăr, deși Românii numeau pe doctori cu termenul de vraciu, totuși, când Domnitorii aveau nevoe de un doctor mai bun, se adre-
- ↑ Dimitrie Cantemir. Istoria Imperiului Otoman. Trad. de Hodosiu, vol. 1. pag. 174-5.
