Exact acelaș lucru s’a petrecut și la noi. Multă vreme, ideia medicală a fost dirijată printre Români numai de reprezentanții bisericei, pe căile indicate de dogmele și învățăturile creștinești. Mânăstirile și bisericile cu slujitorii lor, călugării și preoții cărturari, rugăciunea și cartea bisericească au fost indrumătorii acestei idei.
In adevăr, dela tot începutul Țărilor Românești, Românii au prins să zidească mânăstiri prin codrii fără fund sau pe creste de dealuri și munți greu de atacat de dușmani. Aceste mânăstiri erau adevărate cetăți ale românismului. Erau perfect organizate, cu breslași de toate categoriile, cu merinde, cu călugări, dar și cu oșteni gata de luptă. Nu le lipseau nici bolnițele, locașuri osebite pentru îngrijirea celor răniți sau bolnavi. Aceste bolnițe au fost premergătoarele spitalelor de astăzi. Către ele alergau nu numai bolnavii comunității mânăstirești, ci toți cei care atrași de faima icoanei făcătoare de minuni sau de faima vreunui călugăr iscusit in vindecarea boalelor, veneau aici să-și găsească mântuirea suferințelor trupești și sufletești.
Pe de altă parte, aceste mânăstiri erau nu numai focare din care radiau credința și fiorii românismului, ci și focare de cultură. In ele găseau adăpost cărturarii timpului, preoții și călugării cunoscători de cele ce se petreceau dincolo de hotarele noastre; aceștia au scris, în mânăstiri, primele cărți de rugăciuni, în slavonește.
In mânăstiri s’au scris și primele cuvinte în românește. Cea dintăi scriere de acest fel a fost Psaltirea Scheiană, din 1482.
După câțiva ani, marea descoperire a literei mobile pentru tipar, descoperirea lui Gutemberg (între 1435 și 1450), era bine cunoscută în mânăstirele românești. La 1508, călugărul Macarie, care a învățat meșteșugul tipografic în Veneția, tipărea cărți slavonești în Țara Românească. Iar la 1560, se tipărea în românește Catehismul lui Coresi.[1]
In Psaltirea Scheiană și în Catehismul lui Coresi găsim pentru prima dată cuvântul de vraciu, cuvânt slavon cu înțeles de doctor. Și trebue să remarcăm că și mai apoi, în toate scrierile bisericești se întrebuințează numai acest termen. Chiar și după 1650, decând cuvântul de vraciu nu se mai află nici în Cronicari, nici în alte scrieri laice, în cărțile de rugăciuni, până în secolul al XIX-lea și chiar și astăzi se scrie tot numai cuvântul de vraciu.
Inseamnă că vraciu este un termen oarecum bisericesc. Și dacă
- ↑ Dupe o ediție mai veche din 1544, a lui Filip Maller, din Sibiu. Cf. I. Bianu. Intrebare creștinească, 1925. N. Iorga. Ist. liter. rom., vol. I, pag. 106.
