1759 — 1796
R. Burns, cel mai mare poet scoțian, este totodată în literatura universală cel mai mare poet al țărănimii din toate timpurile și unul din cei mai de seamă poeți lirici ai lumii.
Fecior de țărani plugari dintr’un sătuleț de lângă coasta de Apus a Scoției de Miazăzi, s’a născut într’o colibă de lut, acoperită cu stuf, ca acelea ale țăranilor săraci de la noi și a dus în cea mai mare parte o viață ca și a acestora. Carte n’a prea învățat la școală căci părinții săi săraci aveau nevoie de copii pentru lucrul câmpului; a învățat însă de la tatăl său, care citea în fiecare Sâmbătă seara din Biblie, ce nu lipsește din nici o casă, în acea țară de oameni religioși.
Când avea răgaz după munca câmpului mai citea el singur câte o carte: piesele lui Shakespeare, pe care acolo le cetesc și țăranii, sau poeziile lui Pope, socotit drept cel mai mare poet englez, pe vremea aceea, ba chiar și din „Incercările filosofice“ ale lui Locke, sau din „Spectatorul“ lui Addison, cărți pline de înțelepciune, dar scrise așa încât să poată fi citite de un țăran deștept. Umblând pe câmp copilul cânta desigur cântecele lui Allan Ramsay și Fergusson, poeți populari scoțieni dinaintea lui, și mai târziu începu el însuși să facă cântece în graiul său țărănesc, amestecându-l cu limba engleză literară pe care de asemeni o știa foarte bine din cărți.
Din adâncul inimii cântă el de dorul iubitelor, dintre care una i-a fost mai târziu soție; de dragul țării lui cu munți măreți și codri sălbateci din care izvorăsc ape năvalnice; cântă farmecul vremurilor de demult când oamenii erau mai mulțumiți și mai veseli; sau, trăgându-și brazda, se înduioșa de floarea pe care o tăiase cu fierul plugului, ori de șoricelul pe care l-a scos din cuibul său; alteori își bătea joc de acei preoți cari în certurile lor teologice uitau de adevăratele învățături a lui Isus cel blând sau de învățătorul satului care nu se mulțumea să învețe pe copii buchile, ci fabricând tot felul de leacuri pe care le vindea țăranilor, silise pe biata Moarte să se plângă poetului că i s’a tocit coasa și nu mai are de lucru.
Câteodată cântă vesel, înecându-și amarul în vin, chemând chiar pe dracul în ajutor, alteori, bietul om năcăjit, a cărui muncă nu prea avea spor, se revolta
