sau de ceeace simțeam. Sosise și regele României cu o suită numeroasă, membri ai casei regale și ai guvernului, generali, persoane oficiale; în fața ochilor mei uluiți, se perindau o seamă de chipuri nedeslușite; mă simțeam mică, stângace și pierdută. Toți viitorii mei supuși vorbeau o franțuzească limpede și frumoasă. Câțiva știau nemțește, dar niciunul nu știa vorbi englezește. Incepu să-mi pară rău că fusesem atât de îndărătnică la lecțiile de limba franceză; mă găseam foarte stânjenită și toate răspunsurile ce le dădeam acestor bătrâni domni (căci aproape toți erau în vârstă), erau nespus de șovăitoare. Afară de aceasta, cuvintele măgulitoare, ce-mi spuneau, mă făceau și mai sfioasă, deoarece nu fusesem obișnuită cu complimentele curgătoare ale raselor latine.
Pe atunci era în România un guvern conservator sub președinția lui Lascăr Catargiu, un boier bătrân, așezat, plin de bun simț, încet la vorbă și măsurat în mișcări. Semăna întrucâtva cu Clemenceau, dacă-și poate cineva închipui un Clemenceau domesticit care să nu mai aibă nimic din firea „tigrului”. Veniseră și Alexandru și Jacques Lahovary, George Cantacuzino (Nababul), Petre Carp, generalii Florescu și Manu. Poate să mai fi fost și alții, dar nu-mi aduc aminte de ei. Pe acea vreme, toți mi se păreau numai niște măști, și nici măcar măști prea frumoase, cu toate că erau toți curtenitori, zâmbitori și plini de cuvinte de bună-primire. S’ar fi părut, că sunt încântați de fetița bălaie, care avea să fie transplantată în țara lor, cu toate că rămâneau cam uimiți, mi se pare, văzând cât era de copilă. Singurul adevărat chipeș dintre
