pe care am cunoscut-o vreodată, să ghicesc simțirile ascunse ale altora, chiar, când jucau un rol anumit pentru ochii celorlalți spectatori. Dar în acele zile de demult, pe cari le povestesc, cu toate că-mi dădeam seama de orice lipsă de sinceritate, nu puteam să mi-o lămuresc.
Nu-mi aduc aminte tocmai bine, de data vizitei noastre la Segenhaus, dar trebue să fi fost cu puțin timp înainte de ultima noastră plecare la Sigmaringen, pentru nuntă. Trebue să fi fost toamna târziu, căci era foarte frig. Sosi însfârșit ziua în care trebuia să părăsesc vechiul meu cămin, și plecarăm cu toții — mulți la număr — laolaltă...
Mama avea părerile ei asupra călătoriilor, întemeiate toate pe groaza ce o avea de vagoanele-salon. Hotărâse că sgudue mai mult decât oricare alt vagon și de aceea, nu le putea suferi. Se împotrivea, așa dar, cu îndârjire, oricărei propuneri de a călători mai luxos; astfel fiind, ne înghesuirăm toți în vagoane de clasa întâi, lipsite pe vremea aceea de confortul cel mai elementar, ba chiar și de cele de prima necesitate. Coburg și Sigmaringen, aflându-se pe mici linii laterale, locomotiva era veche și hodorogită, iar vagoanele n’aveau coridor. Erai despărțit, în compartimentul tău, de ceilalți tovarăși de drum, de aceea era de mare însemnătate, să nu te lași să fii închis cu cine nu vroiai.
Cu toate că distanța nu era mare, legăturile între trenuri fiind rău socotite, drumul se prelungea în chip nesuferit și ținea aproape o zi și-o noapte.
