priveghetori ai autorităților, micile noastre uneltiri dădeau uneori greș. Neisbutirea însemna pentru noi, multă durere în suflet și nu puține lacrimi plânse într’ascuns. La sfârșitul seratei, se dădeau mici daruri: flori, albume, lucruri neînsemnate, dar când aceste nimicuri, cât de smerite, erau dăruite de „el”, deveneau neîntrecut de prețuite. In seara despre care vorbesc, cavalerii oferiră perechei lor câte o mare inimă de turtă dulce, de care atârnau panglici de toate culorile. Inima ce o primisem în acea seară, mă mulțumi pe deplin, era albă și roz iar culoarea panglicii era tocmai după gustul meu. Și mai presus de toate, îmi fusese dăruită de un tânăr care-mi plăcea.
Când mă dusei la culcare, atârnai inima la căpătâiul micului meu pat de campanie, așezat în rând cu paturile surorilor mele; erau toate la fel și se înșirau într’o cameră veselă și încăpătoare.
Multe nopți am dormit liniștită, la umbra acestei inimi de turtă dulce, albă și roz. Dar într’o noapte, peste câteva săptămâni, mă deșteptai tresărind; se auzea, chiar la urechea mea, un sgomot ciudat, ca de dinți ce rod. Sării în sus în întuneric; mi se păru că aud ceva, ca o alergătură de picioare mititele... apoi tăcere. Când mă deșteptai a doua zi, băgai de seamă că neprețuita inimă își schimbase puțin forma și că părea ceva mai subțire; nu-mi bătui însă capul să știu din ce pricină. A doua noapte însă, fui iarăși deșteptată, de ceva mic și ușor, ce alerga pe cearceaf chiar lângă obrazul meu. Era grozav de neplăcut și rămăsei nemișcată, ținându-mi răsuflarea; cam speriată însă cu nădejdea
