ce-mi insufla, un nemărginit interes și pricepându-se cu mult meșteșug, să înflăcăreze închipuirea unei fete tinere, făcea adesea să-mi tremure inima. Afară de aceasta, era plin de planuri minunate: voia să plece la Zanzibar; de ce anume la Zanzibar, dintre atâtea alte locuri, nu știu, dar proectele lui tăinuite, îi măreau oarecum strălucirea și-l înveleau într’un văl de mister. Afară de aceasta, mă lăsa să rămân mereu cu teama ca nu cumva să dispară pe neașteptate dintre noi spre a porni către primejdioasele lui isprăvi. Mi se pare că mai marii noștri își dădeau seama că acest tânăr ademenitor, știa să se folosească de prilejurile la îndemână; așa dar, nu ne era îngăduit să-l vedem, decât arareori.
Mi-aduc aminte însă, de un bal, dat de mama pentru noi, într’un mic castel vechiu și ciudat, în fața locuinții noastre. De data asta mi se îngădui să am o rochie albă. Ca supremă podoabă, îmi pusesem la cingătoare un trandafir roșu, și locotenentul cu ochi negri îmi fură trandafirul; ceeace, în codul nostru, era o manifestare foarte romantică și foarte îndrăzneață!
Vorbind despre baluri și serate, am de povestit o mică întâmplare hazlie, din epoca precedând aceea a locotenentului. Serata de care vorbesc fusese dată la sfârșitul cursului de dans, ca un fel de dovadă a ceeace fusese în stare să ne învețe bietul martir, profesorul nostru de dans. Pe-atunci, erau foarte la modă cotilioanele și alcătuiau partea cea mai însemnată a balurilor. Bineînțeles, fiecare fată făcea tot ce putea, ca să aibă, ca pereche, pe favoritul ei; dar din pricina ochilor de strașnici
