s’ar teme de turburarea ce le-ar aduce o deplină înțelegere. Născocesc formule, se ascund după principii învechite, singura lor temelie morală, dela care simt că n’au nevoie să se clintească, deoarece îi apără vijelia unor realități mai adânci și mai aspre, realitatea făurită de Dumnezei!... Departe de mine încredințarea c’aș fi avut toate acestea limpede în minte în zilele mele de atunci, sau c’ar fi putut gândul meu să le cuprindă, ori creerul meu să le priceapă. Insă la rădăcina inimii mele, zăcea adânca milă, care era chiar conștiința mea, și nu-mi dădea pace, când vedeam suferințe sau nedreptăți de orice fel. Nu doar că mila mă făcea totdeauna netăgăduit de dreaptă!... Nu, nu eram dreaptă, cu biciul dreptății în mână!... De multe ori m’a rătăcit mila, m’a făcut să comit greșeli, izvorâte din slăbiciune, și m’a ispitit să fiu iertătoare în clipe când neînduplecarea ar fi împiedecat mult sbucium în viitor și multă neînțelegere. Când eram copilă, simțeam această nemărginită compătimire pentru toate lucrurile, ca o apăsare pe inima mea, de altfel veselă și fără griji. Mila din sufletul meu a crescut, a crescut mereu și crește și acum, iar azi, a ajuns atât de grea, încât amândouă mâinile mele nu sunt în stare s’o ridice: „Dacă privesc destul de lung orice lucru în lumea asta, mi se umplu ochii de lacrimi”.
Vorbele acestea nu sunt ale mele, dar cuprind aidoma, ceeace simt. Sub orișice lucru sunt lacrimi și dacă oamenii ar vrea să priceapă că în lume e mult mai mare suferință decât adevărată răutate, ar fi mult mai buni unii cu alții, mai ajutători, mai răbdători, mai puțin nepăsători, mai puțin clevetitori.
