Rosenau, asupra păzitorilor săi, deoarece și înlocuitorul lui Meister ajunse și el, treptat, tot mai ciudat. Lăsase, oare, tenorul nerecunoscut de public, vreun microb în urma lui? N’aș putea spune!... Insă, cu toate că mi s’au povestit câteva trăsneli de-ale lui, mi se pare că locțiitorul lui Meister, nu s’a dedat niciodată, nici la cântec, nici la băutură; ceeace a fost un noroc și pentru dânsul și pentru ceilalți.
Lui Meister îi datorirăm inițiativa și clădirea unor mici colibe și a unor copaci chiar la picioarele castelului.
Ferite, la o parte de drum, micile zidiri erau marea noastră bucurie. Toată viața am avut o adevărată patimă de a clădi căsuțe sau colibe! Cred că trebue să fie din pricina pornirii firești de a-ți face un cuib! Case mari îmi stăteau la dispoziție, palate, vile, castele, dar o năzuință adâncă mă împingea totdeauna să durez locașuri mici și ciudate cari îmi dădeau prilej să mă las dusă de închipuire și de tainicul imbold de a crea — de a crea ceva pe deantregul potrivit cu gustul și cu ideile mele, oricât ar fi fost acel lucru de smerit, de mic, de fără noimă și de neobișnuit. Am avut în mine acel imbold încă din copilărie și l-am purtat dealungul vieții până mai târziu când ajunse să fie și bucuria copilașilor mei.
Căsuțele mamei au jucat un rol fericit în viețile lor. Numai în anii din urmă însă mi-a fost dat să-mi satisfac mai deplin această pasiune; colibele mele s’au făcut mari, ba chiar au ajuns locașuri de seamă. Și de fiecare dată le încep cu acelaș avânt, cu acelaș dor de necunoscut,
