nu-i lipsea bobocul de trandafir. Noi copiii, totdeauna chemați să stăm pe lângă mama, în asemenea împrejurări sărbătorești, luaserăm obiceiul să aducem în odae, scaunul cel mai sdravăn, deoarece nefireasca greutate a unchiului, ar fi fost vătămătoare oricărei mobile mai ușoare.
Se așeza pe scaun cu genunchii depărtați, sforăia, arunca în jur o privire rotită și primea sfioasa noastră curtenie, cu vorbe de mulțumire sgomotoase, însă nepăsătoare. Ne ciupea de bărbie, spre disperarea noastră, și cu strigătul nelipsit de „Ah, die herrlichen, die lieben, die süssen Kinder!”[1] Aceste năvăliri periodice ale potentatului localnic, în salonul mamei, erau așteptate de noi, cu un fel de plăcere plină de teamă, în care se amestecau și spaimă și nerăbdare.
Adevărul despre unchiul Ernest nu ne era cunoscut pe vremea aceea, când ni se fereau urechile de orice convorbiri despre lucruri necuviincioase; știam numai că era un unchiu cam înfricoșător însă binevoitor, că semăna cu un bull-dog și că ne insufla și teamă și veselie. Mai târziu însă, toate ciudățeniile lui ne-au fost povestite și sunt vrednice de amintit.
Se căsătorise din motive politice cu o oarecare prințesă Alexandrina de Baden, sora ducelui ce domnea atunci, o ființă blândă, cât se poate de virtuoasă, cât se poate de ștearsă și semănând cu cumnată-sa, regina Victoria, numai prin nemărginita (și la dânsa nemotivată) adorare pentru soțul și stăpânul
- ↑ Ah, minunatele, drăguțele, scumpele copile!
