noastră. După trei ani însă, toate acestea au trebuit să fie părăsite!... Comanda lui papa în Mediterană se sfârșise; o pagină trebuia întoarsă, un act era jucat; bun sau rău, trebuia să înceapă altul, trist sau plin de bucurie. Timpul nu putea fi ținut în loc, lumea se rotea necontenit, nimic n’o putea opri.... „tout passe”...
Astfel sosi dureroasa zi, a despărțirii. Era în adevăr sfârșitul unei vieți ce fusese deplină fericire și bucurie fără nori, a unei vieți fără desamăgiri sau deziluzii și fără nicio notă discordantă. Nu voiu uita niciodată durerea fără seamăn ce-am simțit-o văzând cum se goleau treptat odăile; când vizitarăm, pentru ultima oară, fiecare colțișor iubit și când îmi luai rămas bun dela lucruri și ființe, de la odăi și dela grădini, știind că era un adio pe veci și că întoarcere n’avea să mai fie niciodată, niciodată! — era ceva sfârșit, pierdut, ceva sortit să piară cu desăvârșire. „,Tout passe”... Și ce dureros rămas bun, pe bordul yachtului „Surprise”, ce trebuia să ne ducă la Neapole!
Toți prietenii veniseră pentru ultima dată; se vărsară lacrimi, se făcură făgăduințe, și mici daruri duioase se strecurară în mâinile, ce se strângeau pentru ultima oară!... Ni se părea că ni se rup inimile în bucățele. Simțeam, inconștient, că lăsăm în urma noastră, cei mai frumoși ani ai copilăriei și că se închideau după noi porțile raiului; eram isgonite dintr’însul și trebuia să ne întoarcem fața într’altă parte... Mulțumii lui D-zeu, că prietenul cel mai bun dintre toți, Maurice Bourke, putea rămâne printre noi, un răstimp. Fiind comandant al yachtului „Surprise”
