Când m’am întors la Malta, după vreo patruzeci de ani, fiul grădinarului de odinioară îmi arătă cu multă mândrie violetele rusești pe cari Alteța Sa Imperială, ducesa de Edinburg, le sădise în timpul șederii sale în mult iubitul St. Antonio.
Mama și Tata erau foarte iubiți la Malta, și St. Antonio ajunsese un locaș mereu plin cu musafiri.
Mulți se perindau prin casa noastră și noi, copiii, primeam o bună parte din luarea lor aminte. Ne făcurăm nenumărați prieteni, mai ales printre ofițerii de marină; toată flota era, ca să zic așa, la cheremul nostru; vizitam când un vas când altul, iar vaporul „Alexandra” vasul amiralității era favoritul nostru, și ofițerii lui, tovarășii noștri preferați.
Dar însemnătatea de căpetenie în viața noastră, o aveau plimbările călare.
Mama știa să fie neînduplecată și unele greșeli nu ne erau niciodată ertate, însă tot odată ne dădea multă libertate, când era vorba de plăceri nevinovate. Ingăduise cu resemnare, „patima nebună” — cum zicea ea — ce o aveam pentru călărie și fiecare din noi primise în dar un cal.
Caii erau la mare preț în Malta; bine înțeles, toate acestea se întâmplau cu mult, foarte mult înainte de vremea automobilelor. Aproape fiecare om în Malta avea un cal. Se juca polo, se făceau curse și nenumărate excursii călare, în părțile cele mai depărtate ale insulei.
Calul special al Maltei era calul arab din Parbaria. Mic, de soiu curat, frumos și focos, îl vedeai uneori înhămat la cele mai săracăcioase căruțe.
