In lumea celor rătăciți
(Urmare și sfârșit)
— De când sunteți aci intern?
— „De un an”.
— „Nu vi s’a întâmplat în răstimpul acesta ca acțiunile pacienților puși sub supravegherea dvs. să vă fi făcut să părăsiți calmul medicului și să reacționați ca un simplu muritor? Vreau să înțeleg prin aceasta, dacă nu ați avut cumva momente de emoție puternică, de teamă”
— „Nu-mi amintesc de așa ceva. Totuș, câteva zile după intrarea mea în acest spital, am avut un moment de emoție puternică. O reîntâlnire neașteptată”.
— „N’ați dori să ne o povestiți?”
— „Ba da. În orașul P. locuia generalul C. care avea un băiat ceva mai în vârstă decât mine. Era cel mai elegant și cel mai căutat cavaler al orașului. Făcuse carieră militară, și în scurt timp ajunsese căpitan. La un moment dat îl pierdusem din vedere. Studiile m’au depărtat din oraș. Sosind aci la ospiciu, întâlnesc într’o zi în curte un pacient, îmbrăcat ciudat, care comanda și ținea discursuri unei companii imaginare. M’am apropiat de el și spre marea mea uimire și emoție, am recunoscut în figura descompusă a pacientului, pe fosta mea cunoștiință. Am încercat să-i amintesc cine sunt. Mi-a fost imposibil. În ziua aceea n’am mai putut să vizitez pacienții. Eram complect distrus”.
— „Dar nu vi se întâmplă ca pacienții dvs. să se înțeleagă între ei și să provoace desordini?
— „De obiceiu, nu. Dar uneori epilepticii au obiceiul să ia înțelegeri între ei și să facă scandal, spre a li se da mai multă carne (aliment interzis lor) sau sugestionându-se unul pe altul, să ne ceară inepții. Îi liniștim cu multă greutate”.
— „Dar pacienții dv. duc o viață monotonă de spital aci?”
— „Ba nu, au cinematograf, patefon și în timpul verii, mai toți își petrec ziua în curtea ospiciului, plimbându-se sau ocupându-se cu grădinărie și altele”.
— „Cinematograf?”
— „Da. Evident însă că spectacolele nu au nimica comun cu ceeace știți dv. că este spectacolul de cinematograf. În tot timpul filmului e o vorbărie neîntreruptă, presărată cu obiecțiunile cele mai neașteptate. Uneori comentând diversele scene, se iscă neînțelegeri, care degenerează de obiceiu în manifestări violente, între nebuni. Alte ori semuesc pe cei de pe ecran și crezând că trăesc realmente îi strigă jos în sală, făcând uneori și scandal, dacă filmul continuă și fatal artiștii depe ecran, nu se supun. Cei mai interesanți însă, în timpul spectacolelor, sunt fără îndoială erotomanii. Comentariile cele mai pornografice, care ne înspăimântă pe noi cei care-i supraveghiăm sunt adresate figurilor de pe scenă. La muzica patefonului însă, sunt mai înțelegători. Avem aci pacienți cari știu să cânte binișor. Făcusem chiar o orchestră. Dar, dacă se întâmpla, și se întâmpla cam des ca unul din ei să greșească, se isca în mijlocul cântecului o păruială și o debandadă de abia puteam să-i liniștim”.
— „Dar de grădinărie cum se ocupau?”
— „Să nu vă închipuiți că-i grădinăria pe care o cunoașteți dv. La noi în ospiciu e o altă lume și fiecare cuvânt capătă o altă accepțiune. Ați văzut-o singuri. Dacă încercăm să aranjăm o grădină, în două zile găsim florile în apartamente, îngropate între perne, iar în grădină plantați bolovani, bucățele de tinichea, butuci și tot ceeace le vine în cale. Dar flori nu le dă în cap să planteze”.
Pornim să vizităm secțiunea bărbaților. De cum pătrundem în primul salon, un om ca de vreo 30 ani se apropie grăbit de noi și cu voce amenințătoare se spune:
— „Vă interzic să mai vorbiți pe socoteala mea. Ordon să mi se dea gradul de locotenent, care mi se cuvine. Degeaba mă persecută domnul doctor”.
— „Îmi pare rău Voineo,” intervine doctorul. „Tocmai tu să spui așa ceva, când știi că eu ți-am acordat gradul de locotenent”.
— „A, așa mi l-ați dat? Atunci vă mulțumesc. Trăiți domnule doctor.” Și se depărtează mulțumit.
Suntem prezentați domnului intern al secțiunii, Eugen Mitrofan, care se oferă cu multă gentilețe să ne prezinte pacienților mai interesanți. În momentul când ne pregătiam să plecăm, mai departe, un urlet înfiorător ne întâmpină. Am rămas locului înfiorați.
— „E un biet pacient cuprins de furii” ne spune domnul Mitrofan. „Doriți să-l vedeți?”
— „Da” răspundem noi cu jumătate gură.
Intrăm într’o cameră albă și curată, după cum sunt toate în acest spital. Trei oameni se căznesc să ție fixat pe pat un bărbat, căruia nu-i poți citi vârsta pe obraz, atâta este de descompus de furie. Urlă, asvârle cu picioarele, caută să apuce de gât pe îngrijitori. O mișcare abilă și cearceaful îi încolăcește pieptul și brațele, și-l fixează pe pat. Legăturile se strâng din ce în ce mai puternic. Urletele se întețesc. Lacrimi ne stau în ochi.
— „După cum vedeți cămașa de forță este o poveste. Nu se mai întrebuințează de multă vreme. Când un bolnav este cuprins de furii, i se fac băi fierbinți, care-l moleșesc și în caz că furiile nu cedează, este legat cu cearceaful de pat”.
Un tânăr doctor se apropie de patul pacientului, căruia îi curg din colțul buzelor bale roșite. Îl mângăe, îi vorbește cu binele și reușește cu multă greutate să-l domolească puțin. Suntem atât de sdruncinați de această scenă, încât aproape nu mai știm ce să facem. Ghizii noștrii își dau seama de aceasta și ne invită să părăsim camera pacientului. Pătrundem într’un salon comun. Unul din pacienți s’a transformat subit în doctor, comandant sau mai știu eu ce și ordonă celorlalți nebuni, lucruri din cele mai ciudate. Și ce-i curios, e că aceștia se execută întocmai. Acuma le-a ordonat tuturor să se așeze pe bănci și de cum se ridică unul un „șezi jos” energic îl reașează pe locul părăsit. Spectacolul acesta ne mai înseninează puțin.
— „Să nu credeți că ospiciul nostru este ferit de influența politicei”, ne spune domnul Mitrofan. „Avem aci chiar un partid politic, cu flecari, cu oameni cu vorbi mari, la fel ca și în viața reală.
— „Dar cine-i șeful partidului? întreb eu de acum, puțin mai amuzat.
— „Maestrul Danielescu. Uite-l că se apropie de noi”.
Un bărbat tânăr, ca de vreo 20 ani, uscățiv, cu o privire vie și inteligentă ne vine întru întâmpinare.
— „Uite Danielescule, domnii vor să facă politică și nu știu în ce partid să se înscrie. Ia dă-le tu un sfat!”
— „Păi să se înscrie în partidul meu, domnule doctor!”
— „Cum să se înscrie în partidul tău Danielescule, dacă nu te cunosc și nu le-ai ținut măcar un discurs, așa ca să vadă și ei cât poți”.
Șeful partidului nu se lasă mult rugat și urcându-se pe o masă, din apropiere, ne debită cel mai autentic discurs politic, copie fidelă a celor obicinuite de oricare alt politician.
„Iubiți cetățeni!
Cerem canalizare, cerem dreptate, cerem vot liber! Dar mai ales canalizarea care e de o importanță capitală pentru politica noastră. Vrem să canalizăm pe Sf. Gheorghe, pe Sf. Ilie, pe Sf. Dumitru, să canalizăm totul, domnilor! Iubiți cetățeni! Cred că nu mă înșel atunci când vă spun toate acestea”
— „Mai departe Danielescule!”
— „Gata!” și cu cel mai convins sughiț, Danielescu își întrerupe discursul, ca ori și care alt politician.
În timpul discursului ceilalți nebuni îl ascultau cu sfințenie ca și cum ar fi priceput ceva. Ba unii au schițat chiar și aplauze vagi. (Remarcați cât de lipsită de exagerare e scena). În timp ce șeful vorbia, m’am adresat unui nebun, care se așezase lângă mine:
— „Ce este cu domnul acesta?”
