ÎN apropierea Bucureștilor, — ceva mai sus de închisoarea Văcărești, se află „un oraș” ai cărui locuitori nu recunosc cunoștiințele noastre omenești, pentru cari o găină poate fi un asasin periculos, un pom o persoană inteligentă, și pentru cari spațiul considerat de noi gol este populat de armate de vedenii, dintre cele mai cidate.
.png)
Privit din afară, mărimea și curățenia clădirilor, ordinea care domnește peste tot, te face să te aștepți la ceva cu totul obișnuit. Mai ales liniștea, liniștea care plutește în tot locul, te face să te îndoiești că înlăuntrul acestor pereți, sunt oameni lipsiți de ceeace numim noi rațiune, cari nu mai știu cine sunt, cari nu recunosc pe cei ce-i înconjoară, cari vorbesc lucrurilor și cărora lucrurile le dau răspuns, într’un cuvânt: nebunii.
Însoțit de colegul Berman și înarmat cu binevoitoarea recomandație a d-lui prof. dr. Obregia, reușesc să înfrâng suspiciunea portarului, care nu prea era dispus să ne lase înăuntru și intrăm în:
Aici aceeaș ordine și curățenie perfectă. După îndeplinirea unor formalități și însoțiți de d. intern Becescu, pornim să vizităm pacienții spitalului central de boli nervoase.
.png)
Recunosc că am pășit cu emoție, peste pragul camerei care adăpostia prima pacientă ce urma s’o vizitez, femeea Zoe N., o blondă de vreo 35 ani, cu aspect simpatic. Domnul intern dă prietenește ziua bună și noi îl imităm. Mă apropiu de bolnavă. Mă privește cu neîncredere. Apoi se adresează însoțitorului nostru:
— „Cine sînt?”
—„Niște doctori” .
Mă apropiu de ea și o întreb:
— „Cum te numești mata?”
— „Domnișoara Milli”.
— „Zoe N.” îmi șoptește domnul intern.
— „Și dece te ține aci?”, continui eu.
— „Fiindcă sunt bolnavă, mă doare mâna și piciorul și am junghiuri în piept, că bărbatul nu vrea să divorțeze, dar domnul doctor zice că…”
„E fosta nevastă a unui avocat care a divorțat de dânsa de mult timp. Acuma se plânge de dureri imaginare și strigă că vrea să divorțeze. Dar în toată zăpăceala ei este extrem de ingenioasă. Zilele trecute a trimis după mine. Când am venit la ea, îmi spune: „Domnule doctor, fă-mi o injecție că mă doare piciorul”.
Am pregătit seringa.
„Dar fă-mi-o cu arsenic”.
„Bine, îi spun, ți-o fac cu arsenic, și i-am făcut o injecție cu o substanță nevătămătoare, căci nu contrazicem niciodată pacienții. După câteva ore dădu femeei care o supraveghia, scrisoarea aceasta.
Am luat scrisoarea și am citit-o. Iată ce scria:
- Dragă Mario!
Iată-mă din nou printre voi la ospiciu. Vreau să divorțez de bărbatul meu, deaceea i-am spus doctorului să-mi facă o injecție cu arsenic, ca să-mi strice piciorul și eu să spun la tribunal că mi-a stricat piciorul bărbatul meu…”
„După cum vedeți, ingeniozitatea nu-i lipsește” conchise însoțitorul meu.
Intrăm într’o sală mare, plină cu paciente. Unele au lucruri de mână, altele cântă, altele râd, altele dansează, vorbesc în aiureală. Sunt așezate dealungul unei mese, și se privesc liniștite. Una a încremenit într’o atitudine majestoasă. Alta bolborosește ceva unui personagiu închipuit. Priviri rătăcite, rânjete de animale. Un fior mă trece. O pacientă ca de vreo 40—45 de ani, se apropie de mine. E chioară, cu o față sbârcită, un aspect hidos.
— „E „Miss” a noastră” îmi spune zâmbind însoțitorul meu.
Îl privesc mirat.
— „Da, zice că-i cea mai frumoasă fată din România”.
— „Miss Balamuc” vreau să spun eu, dar gluma îmi îngheță pe buze.
— „Bună ziua, cine ești dumneata?”
Mă privește cochet (Doamne!).
— „N’ai vrea să-mi spui cine ți-a dat stema care o ai pe piept?” întreb eu.
— „Prințul Müller”, îmi răspunde ea misterios.
Prințul Müller! (în biata imaginație bolnavă cine știe ce reprezintă acest prinț).
„Vine în fiecare noapte la mine, dar eu nu vreau, eu sunt fată cinstită”. (Halucinațiuni erotice).
Și cu gesturi legănate se depărtează.
O altă pacientă cu părul sburlit, cu ochii răi, s’a oprit în fața mea și mă fixează.
„Aceasta este din când în când furioasă” aud glasul doctorului și mă înfior. „Acum e liniștită, dar când o apucă furiile, e o fiară”.
Mă depărtez grăbit, și mă apropiu de altă pacientă.
„Săr’mâna! M’o… lovit fierul cela, și vă rog să-l rugați că nu se poate!”
Privesc pe doctor.
„Susține c’a fost violată de fierul cela, de lângă pat, într’o zi, pe când a trecut pe acolo și de atunci se tot vaită c’o să rămâe însărcinată”.
.png)
O nebună trece pe lângă noi.
„Cine ești dumneata?”
„Sora lui Mackensen” și pleacă.
Una din paciente e cuprinsă de furii. Ne apostrofează violent, dă să se repeadă la noi și e reținută cu greutate de o infirmieră.
Prin ferestrele sălii soarele asvârle raze albe. Îmi pare că trăesc un coșmar. Grăbim să părăsim sala. Trecem un coridor și intrăm în altă secțiune. O infermieră ne deschide ușa unei cabine. Culcată într’un pat, cu chipul supt de boală, cu ochii holbați ca și cum ar vedea făpturi suprapământene, o pacientă vorbește de zor.
De cum intrăm înăuntru suntem întâmpinați cu vorbe dușmănoase. Pacienta pare că-și apără un bun nevăzut.
„Fugi, fugi, nu mă spurca, Sfinte Dumnezeule, dă-l într’o parte, că numai duhul e în mine, Doamne Dumnezeule, fă-i să piară!”
.png)
„E Ida C., crede că e numai spirit și oricine ar atinge-o, ar spurca-o”.
Dau să plec, dar strigăte disperate mă opresc:
„Dă-mi înapoi spiritul, duhul meu”.
Domnul intern se face că ia ceva dinspre mine și dă spre ea.
„Și dinspre cap, maică”
Doctorul se execută și Ida se liniștește.
Părăsim emoționați camera. Doar știm că suntem între nebuni, totuș suferința celor din jurul nostru ne impresionează adânc. Numai simpaticul nostru ghid este liniștit. Trăind clipă cu clipă în mijlocul lor, cunoscându-le suferințele, s’a obicinuit cu ei.
„Să mergem la Aurica” ne spune dânsul, „veți avea ocazie să vorbiți cu o principesă”.
Intrăm în alt salon. Într’un colț, tolănită pe pătura cenușie, „principesa” Aurica ne primește zâmbind.
