unde palpită lumi întregi de simțiri și gânduri. O confesiune are nu știu ce parfum de tristețe, nu știu ce armonie caldă și înduioșătoare, ca o rugăciune șoptită în extazul unei dureri supreme.
Este o nevoie năuntrică, un fel de plăcere dureroasă a te mărturisi, a'ți povesti propria ta viață. S'ar crede că este o vanitate dorința aceasta de-a te confesa, dar găsesc că nimic nu e mai sincer și mai puțin vanitos. Confesiunile se scriu subt forma corespondențelor pe care scriitorul le trimite către cele mai intime persoane ale sale (cum sunt scrisorile lui Flaubert); sau în paginile discrete ale unui jurnal în care se însemnează zilnic impresiuni, observațiuni și întâmplări, chiar în noaptea zilei aceleia, (cum este jurnalul fraților Goncourt); alte-ori, ele au un cadru mai dezvoltat, și atunci confesorul nu se are în vedere numai pe el, ci și epoca cu mai toți oamenii ei mari, în care a trăit (cum sunt confesiunile lui Arséne Houssaye).
