Eminescu, n'are un ideal socialistic despre femeie. Foarte adevărat. Dar criticul n'a voit să 'și lămurească pentru ce poetul nu și-a format un ast-fel de ideal. Starea psihică a poetului decepționat e reflexivă, liniștită, melancolică, sensibilă. Lui îi trebuie un suflet de femeie care să se asemene cu al său. Deci idealul ce 'l va visa, va fi o femeie frumoasă, sensibilă, cugetătoare, — care să 'l înțeleagă și să 'i realizeze visul de fericire al sufletului său singuratic și trist. Iar când poetul și-a găsit acest ideal, el îi va spune, cu o mulțumire blândă și duioasă :
Și 'n trista mea singurătate,
A fost să te înduri să vii ;
Vieței mele 'ntunecate
stăpână pururea să 'i fii.
Este un ideal de femeie pe care îl visează toți acei artiști sensibili, visători și singuratici, — după cum a exprimat dulcele și profundul Sully Prudhomme, în aceste strofe aproape geniale:
Il leur faut une amie à s'attendrir facile,
Souple à leurs vains soupirs comme au vents le roseau,
Dont le coeur leur soit un asile,
Et les bras un berceau.
