141 Ce contrast izbitor între sfîrșitul « Ve- nereîși Madonă» și ^Ilusiî pierdute!» Nicoleanu n'a fost nicî satiric, ca cel puțin să 'șl poată rîde de femele, așa cum a făcut Eminescu. în satira IV. El n'a știut de cât să iubească si se bles- teme, când a fost înșelat. Câte-o dată numai, când își reamin- tește fericirile iubirel trecute, pare că se înfioară la gândul că e uitat de tot, că e un nenorocit străin și fără parte : — si atunci: > Să nu părăsești iubirel jalnica mea suvenire ! Mal adu-țl, adu-țl aminte, — căci la singura gândire C*așl putea, uitat de tine, prin lume să rătăcesc, — Simt că mintea mi s'ar pierde, desperarea m'ar 'nvinge... Așa a și urmat: tristul sfîrșit al po- etului se știe de toți. Acea «iluzie» era lumea nâuntrică a poetului; când ea s'a distrus, el s'a v6- zut rătăcit și pierdut în lumea din afară Trecând la o altă coardă a poeziilor Iul Nicoleanu, vedem că el a fost încă un om superior prin virtuțile și simți- mintele sale nobile. EI a plâns pe cel
