duce spre valea Cedronului și lasă în stânga Valea Plângerii.
Mașina sboară pe macadamul neted ca asfaltul. Din goană zărim o clădire de piatră albind in marginea drumului, între măslinii palizi și scorburoși. E fântâna Magilor. Aci li s’a arătat steaua care i-a călăuzit spre staulul în care s’a născut Mântuitorul. De cum începem să urcăm, aparè sus pe deal amfiteatrul Betleemului. Amestec bizar de case înfipte într’o coastă stâncoasă.
Muntele măslinilor se vede în urmă ca o pată neagră. Departe, spre Răsarit, abia licărește vag o muche din oglinda Mării Moarte, prelungită în zare de panglica argintie a Iordanului.
O albă cupolă maură se ridică peste verdele buchetelor de migdali. E mormântul Rachelei. Soția lui Iacob aci a închis ochii dând naștere unui fiu care s’a numit Beniamin ― fiul durerilor. Mormântul e venerat de Evrei, de Creștini și de Musulmani.
Ne oprim sus și ne uităm în zare. De pe creasta culminantă cuprinzi c’o singură privire întreaga țară a Iudeei.
Aridă și tristă e țara pământului sfânt. Sol chinuit, frământat, crispat parcă în dureri. Lipsit de viață, rebel oricărei munci, scheletul pământului,
