armonie și-um ritm străine urechilor noastre. O muzică sinistră, care-ți sfredelește timpanul, chinuindu-ți nervii, până la disperare.
― Trebuie să știți că în China până azi se păstrează un minister al muzicii, ne spune Americanul cu figura crispată și cu mânile la urechi.
Pela mesele de lemn, date c’un lac roșu ca sângele, printre nourașii de fum și aburii de ceai care plutesc în sală, observ figurile acestea enigmatice. Stau toți imobili și mulți, ascultând cu gravitate. Nu poți surprinde nici un gest: nici o impresie nu schițează trăsăturile lor efeminate. Doi copii, la masa din fața noastră, au aceeaș seriozitate rigidă, bătrânească, ― par niște figuri de ceară dela o panoramă.
Americanul se ridică respirând greu.
― Ne otrăvim în infecția asta. Să mergem la un restaurant mai curat. Diavolii galbeni put mai rău decât cei negri.
Eșim. Pe o stradă mai liniștită, un gardist, cu surâsul protector, ne îndreaptă la un local chinez de lux.
La ușă ne întâmpină doi Chinezi îndoiți de mijloc, cu pumnii ridicați în dreptul frunții, semn de profund respect. Niște lanterne violete dau o lu-
