poți deosebi o mutră de alta. Acelaș tip repetat în mii de exemplare. Spâni, palizi, cu obrajii de lămâe, cu ochii oblici, cătând pieziș cu acelas surâs de umilință. Imbrăcați la fel: bluze de pânză neagră, unsuroasă; pantaloni largi, scurti, pantofi moi, fără tocuri. Părul negru, lucios, împletit în coadă, cu șfichi de bici, le bate pulpele în mersul lor mărunt.
― Dar nu văd femei.
Sunt foarte puține, îmi spune Americanul. Guvernul, speriat de invazia galbenă, s’a hotărît să ia măsuri. Nu mai permite intrarea femeilor chineze în America. Dihăniile astea se înmulțesc ca șoarecii; în orice loc, în orice climă, în cele mai proaste condiții de viață, vermina asta se adaptează și progresează în chip spăimântător.
Intram într’o ceainărie populară. In fundul sălii, pe o scenă improvizată sub o lumină palidă, o bandă de muzicanți chinezi fac un sgomot infernal. Instrumente muzicale arhaice, legendare, unele necunoscute pe la noi. Un cuer c’o serie de plăci sonore suspendate, o chitară plată cu vreo douăzeci de coarde, un fel de liră, o harpă orizontală și vechiul gong chinez. Toate la un loc revarsă un amestec de sunete ciudate, c’o
