Intră fără să bată la ușe ― în America nu-i obicei ― mândru, purtând cascheta de bell boy îngropată în părul lui de astrahan. Ne întinse un teanc de plicuri. Cu obișnuitul surâs de grație și lingușire, arătându-și dinții albi, strălucitori, într’o păreche de buze groaznice, ne invită să citim adresele.
Dela prima aruncătură de ochi, Italianul păli.
― Incă o invitație. Banchet la Atletic Club. E teribil. Nu mai pot. Să înghiți în cinci zile opt banchete, treizeci și sase de tuasturi și douăsprezece discursuri americane! E un record care m’a distrus. Ce au de gând Americanii cu noi? Cum nu știu ei niciodată să păstreze măsura?
Și Italianul începu să se plimbe furios prin cameră.
Americanul făceà haz de indignarea asta și căuta să ne explice că suntem victimele veșnicei rivalități dintre Chicago și New-York.
Prin orice mijloc, Chicago trebue să convingă pe oaspeții străini, veniți în asemenea ocazii, că cetățenii de aci sunt mai gentili și mai distinși decât cei din New-York.
― Bine, dar ce suntem noi vinovați? Dece să se abuzeze de stomacul și de
