derea conturul și întreaga architectură a celor două continente. Cu ochii lacomi a înțelege, privești structura asta a scoarței pământești, și mintea se încearcă să descifreze heroglifele scrise în cartea deschisă a naturii — e parcă însăși istoria bătrânului pământ.
Ce bine se cunoaște că odată, în vremea îndepărtatelor epoci, n’a fost nici o ruptură a lanțului muntos care legă în curbă regulată coasta andaluză cu țărmul marocan. Valurile oceanului, sub biciuirea vânturilor, asaltând de veacuri cu lovituri uriașe de ciocan, zilnic neîncetat, păretele cavernos al stâncii, au ieșit învingătoare tăind drum apei prin piatră — eterna, cotidiana luptă dintre pământ și apă.
Țărmurile necontenit își schimbă forma; lacuri și mări s’au format și au secat; întinderi mari, în curgerea vremurilor, s’au acoperit de nisipuri purtate de vânturi; porturi înfloritoare au dispărut, sau astăzi sânt orașe de uscat; unele insule au fost înghițite și altele au răsărit din sânul mării. Viața omenească e așa de scurtă, că generațiile se perindează, hrănite din scoarța pământului, fără să-și poată da seama de opera de transformare veșnică, fatală și neîntreruptă.
