desprindea mai lămurit din tot concertul acela — glasul tenorului.
Ce stranie asemănare!, șopti ea. Doamne! Parcă-i glasul lui Petrică!... care i-a cântat pentru ultima oară la despărțirea lor.
Sunt patruzeci de ani de-atunci de când ea, copilă de șaisprezece ani, suflet orfan și horopsit de rude, a simțit pentru întâia și ultima oară sărutarea caldă a dragostei.
În auzul fermecător al concertului, ea își evoca fulgerător și cu o putere uimitoare chipul iubitului de demult, dragostea lor curată, cântecul acela..., sărutarea acea... Și pe măsură ce vedeniile plăcute de altădată îi veneau în minte mai puternic și mai aidoma, pe acea măsură și toată făptura ei căpăta înviorarea tinereții de-atunci.
În cadrul întunecat al ferestrei, chipul ei luminat de aureola dragostei, părea ca renăscut din vrajă. Trăsăturile regulate ale feței, puțin obosite de povara anilor, ochii frumoși încă, cerniți de vegheri în rugăciuni îndelungate, parcă-și recăpătaseră acum toată vioiciunea și farmecul tinereții de șaisprezece ani. Surâzând, cu lacrimile în ochi, parcă aștepta o minune din cer...
Dar toată această vijelie sufletească n-a durat decât câteva momente. Armonia concertului, glasul fermecător al tenorului deveneau din ce-n ce mai tare înghițite de liniștea și întunericul misterios al nopții.
