Din depărtare, de sub muntele de strajă, veneau păn-la ea, în ondulări molatice, glasuri de bărbați și de femei, armonizate într-un cor.
Fără să-și dea samă de ce, se simți atrasă către fereastra dinspre munte, îndreptându-și mai bine urechea și ținându-și respirația în semn de ascultare.
Pășind ușor în vârful picioarelor, ca și cum se temea să n-o simtă nici zidurile chiliei, merse înspre fereastră tot mai aproape, atrasă ca într-o mreajă fermecată.
Cu o tremurătură ușoară de mâni, deschise fereastra, plecându-și cu sfială fața palidă în răcoarea nopții dinafară.
Cu o mână răzimată de pervazul ferestrei cu cealaltă înlemnită în aer în semn de admirare și cu gura întredeschisă în semn de ascultare, căuta să absoarbă tot mai deslușit armonia concertului pe care liniștea și întunericul nopții o făceau din ce în ce mai fermecătoare:
„Somnoroase păsărele pe la cuiburi se a-dună”...
Doamnei ce frumos glas!, îngână ca.
Inima îi bătea cu putere și fiori calzi îi străbăteau furtunos tot trupul ei chinuit. Toată firea ei se lăsa pradă unei amintiri plăcute și veche, veche de tot.
Cu o încordare mai presus de puterile ei, căuta să absoarbă cu lăcomie un glas ce se
