În mănăstirea cea tăinuită de lume e o liniște dumnezeiască. Străjuită de-aproape de munți îmbrăcați în mantie verde de brad și acoperită în sus de bolta înstelată, stă vechea mănăstire de veacuri ca un cuib ascuns și bine păzit.
Mai toate maicele, ieșite noaptea târziu de la privigherea sfintei cruci, merg smerite spre chiliuțele lor, strecurându-se ca niște umbre ușoare pe cărărușele mânăstirii. Însuflețite de evlavia sfântă a maicii starițe, încep cu încredere postul Sfintei Mării.
La lumina tainică a candelei, maica Starița, cu sufletul plin de dragostea Aceluia, care și-a vărsat sângele în zădar pentru binele omenirii nerecunoscătoare, se pregătește în liniște de culcare, rostind în gând rugăciunea ei de sară...
Deodată, ea rămâne ca împietrită cu un crâmpei de rugăciune pe buze...
Ce se fie oare? își zise ea. Ce zgomot?... Doamne! Mirenii iștia nici noaptea nu mai au odihnă!... Cântă?...
