s'a făcut nimic pe câmp. Noi om duce-o cum om duce-o, dar de vite e mai rău; ș'apoi omu fără vită nu poate să trăiască.
— Așa e, moșule. Dar, iaca am auzit că, anul acesta, Statu o să vă dea nutreț pentru vite.
— Ei? Așa e? Am auzit și eu. Oare să fie adevărat?
— Da, adevărat.
— Da ce-o să ajungă, domnule, nutrețu care ni l'o dat Statu! Uite, vezi, dumneata colo marea? Ei, să ni dea nutreț cât marea de mult și tot n'o să ajungă pentru toată țara. Sunt vite multe, ce crezi dumneata! Că nu o să vie nici câte-o furcă de român. Tătarii de aci, dela Tuzla, au oi multe și o să li piară toate, că n-au cu ce să le hrănească. Au început să le vândă pe nimica. Așa e, domnule, când nu vine ajutor de la Dumnezeu — ploaie — mor vitele, mor tătarii, mor toți românii, moare toată lumea!
— Poate la anu o da D-zeu să fie mai bine, zic eu.
— Poate! Da' pân-atunci domnule, iaca vine iarna și gura e al dracului, cere și trebuie să-i dai.
— Așa e, moșule.
Se apropie de mine misterios, ca și cum s'ar feri să nu-l audă cineva; își îndeasă pălăria pe ceafă și-mi spune:
— Da' să vezi dumneata, domnule, cum s'au
