— Așa e, văd.
— Pe dincolo (arată cu mâna înspre largul mării) e mai frumos.
— Ei, da.
— Pustietate mare, domnule, pe aci!
— Așa e...
În adevăr unde azi e Carmen Sylva, nu era nicio casă. Era un șes gol. Hotelul Movila deabia atunci se construia. Era ridicat numai din roș. Dincolo de lac, era satul Tekirghiol numai cu câteva case țărănești. La marginea satului, lângă lac, era hanul lui Hagi Pandeli care, din grajd, despărțise o odăiță mică cu o cadă pentru băi calde. Țăranii, veniți de prin sate îndepărtate, făceau băi reci în lac. Noaptea dormeau în căruțe, iar ziua stăteau la umbra căruțelor.
— Da, d-ta, moșule, ce faci pe-aici?
— Ia pasc vitele cele (arată cu mâna înspre patru vaci care se chinuiau să rupă firele de iarbă rari și uscate).
― Da a cui sunt vitele, întreb eu.
― Ale domnului inginer de la plantație.
— Au ce paște pe-aici?
— Pe aci, prin plantație, tot mai apucă ele câte ceva, dar mai prin colo, pământ gol, domnule; mai mult chin pe capu lor; doar să zică și ele așa că pasc.
— Merge greu, moșule, anul acesta; nu-i așa?
— Așa e, domnule, mânia pământului! Nu
