În vara anului 1899, an de secetă mare, care, odată cu criza economică din acele timpuri, ne-a adus și cumințenia guvernelor noastre, mă aflam învăluit de arșița soarelui pe câmpia uscată ce se întinde între lacul Tekirghiol și Marea Neagră.
Preocupat de recoltarea unor mici vietăți care trăiesc, în special, prin acele locuri, am rămas surprins când, fără veste, apăru înaintea mea figura prietenoasă a unei vietăți mai mare, de aceeași specie ca și mine, însă emigrată din Transilvania, după cum am aflat în urmă. Era un om. Stătuse până atunci culcat în șanțul șoselei ce mărginea un petec de plantație, aproape pierdut în mijlocul acelei câmpii pustiită și mai tare de seceta de-atunci.
― Da ce cauți pe-aici, domnule, mă întreabă el.
― Uite, umblu și eu pe marginea bălții ăștia.
― Ei, d-apoi nu vezi cum miroasă de rău balta asta?
