urechia spre fereastră ca s-o apere de zgomotul viscolului și putu să audă un glas răgușit și răstit: ce cauți aici?
— Apoi... am venit, cucoane Gheorghe, să ni mai dai un căuș de făină și ceva slănină, că n-au copiii ce mânca azi.
— Ce? Nici azi nu mă lași în pace? Nu ți-am dat acu două zile?
― Apoi... chelarul n-o vrut să-mi deie pe mai multe zile.
— Nu pot, haiti, pleacă de-aici.
Și capul vechilului dispăru după perdea.
O clipă, Ion rămase ca trăznit. Oftă apoi din adânc și porni, legănându-se ca un om beat.
Un lătrat de câne de sub șopron, apoi altul și toți cânii se răpăd să-l rupă.
Din deal, de pe prispa casei nevasta cu ochii îngrijați, privea pe Ion cum ieșea pe poarta curții, apărându-se când cu căciula, când cu căușu de bătaia cânilor, pe când viscolul mânios îi zbura sumanul de pe umeri ca pe-un steag sfâșiat. Înțălese că nu-i nicio nădejde. În casă, copiii începuse a plânge.
Ea își ridică spre cer ochii înecați în lacrimi: doamne, ai milă de noi... nu ne lăsa, doamne, să pierim!...
Și glasul ei se pierdu înăbușit de mugetul viscolului stăpân pe tot cuprinsul, din cer pân-n pământ...
