deai că se desface casa. Cofa și ulcelele plesneau în tindă de înghețul apei, iar motanul nu se mai zărea din cenușa din vatră.
Pe așa vreme deschideau ochii, în dimineața anului nou, cele cinci suflete. Și din ce visuri frumoase s-or fi deșteptat bieții copilași, când în casă nu se mai găsea nicio fărmătură de mămăligă.
Ia cearcă tu la curte, Ioane și vezi nu ne-o mai da vre-un căuș de făină și ceva udătură, să avem cu ce amăgi măcar foamea copiilor.
Posomorit, Ion își legă ațele de la opinci; cămașa în spete un mozaic de petece. Își aruncă sumanul pe umeri, își înfundă căciula pe cap, luă pe sub suman, căușul de după ușă și ieși; iar nevasta, potolind cu gura plânsul copiilor, zgâria cu unghia florile de gheață și bruma groasă de pe ochiul ferestruicei; nerăbdătoare, urmărea cu ochii pe Ion care înota prin omăt înspre curtea boierească, luptându-se cu viscolul.
La curte, nicio mișcare. Toată lumea dormea, și cânii erau ascunși prin grajduri, pe sub șoproane și prin șurele de paie. Fusese tămbălău mare: masă, muzică, joc.
Ion înainta încetișor până în dreptul odăii vichilului. Perdelele erau lăsate. Își luă inima-n dinți și bătu la geam. De după perdeaua trasă, îi apăru capul zburlit al vichilului, buimac de somn și de băutură. Ion își îndreptă
