— Lasă-mă, striga ea cu glas răgușit. Nu vrau!... O să te spuiu lui Dumitru.
— Dacă-i așa, n-ai să ajungi să mă spui lui, răcni el.
Cu o mână o ținea de mijloc, iar cu cealaltă smulse cu furie cuțitul de la brâu, fulgerându-il pe dinaintea ochilor.
Ea rămase fără simțire. Galbenă ca ceara, își lasă capul pe spate, privindu-l țintă în ochi ca o fiară prinsă în cursă. Și lui i se păru așa de frumoasă Ileana, că toată furia cu care ridicase cuțitul în aer se descărcă în altă parte. Vârful cuțitului pătrunse adânc în furca fântânei. Ochii lui erau plini de lacrimi; iar ea rămase așa, ca de piatră, privindu-l mereu țintă în ochi.
În clipa aceea, chipul lui Codău cel urît i se păru chip de Făt-Frumos, cum numai în vis se arată. Mereu cu ochii țintă în ochii lui, se lăsă molatec în brațele lui și cu atâta dragoste și supunere, ca și când l-ar fi iubit de-când lumea. De Codău cel urît, nu i-a mai rămas nicio amintire.
Și acum Ileana e roaba lui Codău cel frumos, așa cum ea l-a văzut în clipa aceea...
A doua zi în zori, Codău, cu singura lui avere, căruța cu doi cai, aștepta liniștit pe Ileana în coasta păduricii de lângă sat. Ea a sosit acolo fără să-și dee seamă acum, atrasă ca de-o putere ascunsă. Dorul de Codău o ardea. Și au fugit amândoi în lume, departe...
