-valuri, în puhoiu de la inimă înspre cap. Și rămase așa...
Un scârțiit de prund sub pași ușori, îl făcu să tresară. Ileana lui Dumitru se apropia de fântână îngrijată, ca și cum s-ar teme să nu i se întâmple ceva.
Codău sări din iarbă și păși hotărât spre ea. Ileana tresări. Simțea că i se întunecă vederea. Puse repede mâna pe cârligul de la fântână și-l vârî în toarta cofei. Tăcută, cu fața plecată înspre gura fântânei, lăsă cumpăna în jos. Codău aștepta hotărât la spatele ei. Nu mai vedea nici nu mai auzea nimic și când ca dădu să plece, el i se puse in cale lângă furca fântânii.
— Mult ai să mă chinuiești tu, fa Ileană? zise el cu glas stins.
— Iar nu mă lași în pace, mă Vasile? Ce ai cu mine? Ți-am spus odată că nu vrau.
— De ce mă omori așa ca pe-un câne, fa Ileano? Nu pot trăi făr’ de tine.
— Caută-ți altă femeie! Lasă-mă în pace!
— Nu vrau pe alta. Tu-mi ești dragă!
— Eu am bărbatul meu. Și dacă-mi mai ieși in cale, am să te spuiu lui.
— Să nu faci una ca asta!... că vezi tu, fac moarte de om!...
Codău bâjbâi cu mâna plăselele cuțitului de la brâu. Ileana dădu să plece din nou. El îi aținu din nou calea și smulgându-i cofa din mână, o apucă de mijloc. Mânele li tremurau la amândoi ca frunza plopului.
