— Da bine c-am scăpat de el, zicea îngrijată Catrina. Putea să ne farmece pe toate.
Un singur om din tot satul era necredincios la toate năzdrăvăniile ce auzea. Era moș Pârvu. Că și el cam tot așa se însurase. Fugise cu nevasta unui alt om din satul lui, fără să-i dea nimeni de urmă. De aceea, el zâmbea, dând din umeri. Și, în gândul lui, zicea: oameni nebuni. Își bat capul degeaba. Ce? I-o fost omului dragă femeia aceia, ș-o fugit cu ea. Că el era urât. Ce are a face! S-o oțărât, pesemne la ea și... de frică îndrăgești și pe dracu.
***
În ajunul fugii, in spre sară, Codău se învârtea zănatec în preajma fântânei din vale, uitându-se mereu în deal spre sat, ca și cum ar aștepta pe cineva.
Obosit de așteptare, și de chinul ce-l rodea, se lăsă în iarbă în dosul fântânei. Din cât era de slut, chinul îl sluțise și mai tare. Gura i se dăduse într-o parte, ochii i se întunecase.
De n-o vra nici azi, își zicea el, îmi fac samă. E...he! dar nici ea n-o să mai vadă lumina zilei. Toată firea clocotea în el. I se părea că oasele capului o să i se desfacă în țăndări. Simțea cum sângele năvălea valuri
