— Să trăiți, Măria Voastră! tot satul știe că Dinu era băiet de treabă, dar nu știu cum s'o făcut că o luat darul beției... Și la beție, nu mai știe omu ce face...
— Ce să-ți fac, moșule! Așa scrie legea! Lacrimile îl podidiră pe bietul bătrân. Eși zicând: I-o face dreptate atunci Cel de sus!
***
Când noaptea se îngâna cu ziua, Moș Sandu, după trei zile de drum, ajunse la poarta țarinei, lihnit de foame, sleit de putere. Strigă să-i deschidă poarta. Din colibă eși un flăcău, ciung de o mână, ce și-o pierduse la mașina boierească. Ii deschise poarta și cum îl văzu pe bătrân, se grăbi să-l întrebe de Dinu, căci fusese prieteni de mici.
— Ce e cu Dinu, moș Sandule? O să scape?
— Apoi, dragă Zamfire, m'am rugat la toți de pe acolo. Dar degeaba! Oameni fără de inimă Imi spuse că o să-l judece și de-l va găsi vinovat, o să-l condamne la muncă silnică pe viață. Și dacă te plângi, îți spune că așa scrie legea... Așa să li ajute Dumnezeu!
— Ce păcat, moș Sandule! Iaca eu sunt mai mulțămit aici, în coliba mea! Cine știe, dacă nu pierdeam mâna la treerat, poate pățiam și eu ca bietul Dinu.
— Așa e, bre Zamfire, Și biata Florica!... Cât îl mai iubia!
