femeie, fugind ca o leoaică și țipând în gura mare: „Stați” striga ea călărașilor... Nu-mi luați bărbatul!... Și când fu aproape de ei, căzu mototol la pământ ca un morman de omǎt prăbușit de căldura soarelui.
Convoiul plecă în liniștea serii, iar în urma lui, un bătrân cu fruntea brăzdată adânc de chinuri și de nevoi, pășia tăcut ca o umbră. Era moș Sandu, tatăl lui Dinu. Se ducea și el la Galați, să cadă la picioarele celor puternici, doar s'or milostivi pentru băietul lui. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. Nu se auzea decât sgomotul pașilor și zângănitul fiarelor, ce încătușeau mâinile lui Dinu.
Lui moș Sandu îi sburau prin cap tot felul de gânduri, tot felul de închipuiri. Dar cui să le spună? Se simția singur de tot. Ofta înăbușit. La fiecare zângănit de fiare, i se părea că o mână de fier îl gâtue și pe el. Incercă să-și amintească toată viața copilului lui: cum l-a îngrijit de mic, cât la iubit. Bucuria ce a simțit, când l-a văzut mai răsărit. Cum îi ajuta la câmp, cât era de voinic și de frumos, când era flăcău. Cum îl iubeau toate fetele din sat. Cât de bine își pornise gospodăria. Cât la iubit și cât i-a fost de credincioasă Florica... Și acum... acum... să meargă la ocnǎ pe viață!... Și de ce?... Pentru că a omorît un om din beție! Cum se face asta? Neam din neamul nostru n'a fost bețiv...
