Mamă... eu am murit?... Iac'așa... aveam mâinile pe piept... și o cruce de ceară... Mi-e frică!... Mamă...
— Ia culcă-te Florico. Liniștește-te... Nu-i nimica...
Mos Ion o așeză încetișor pe pat și o acoperi. Un somn adânc o cuprinse...
La lumina candelei, moș Ion stă neclintit la căpătâiul Floricăi cu mâna pe fruntea ei, iar mama Catrina îngenunchiată înaintea icoanei, se roagă și plânge mereu.
— Cum arde de tare, Catrino! Uite, e numai apă. Sărmana fată.
— Friguri groaznice, omule!
***
Se crăpă de ziua. Lumina și răcoarea dimineței începură puțin câte puțin să umple casa de liniște, gonind întunericul și spaima ce-i apăsase în noaptea aceea.
— Ia uită-te, Ioane, cum s'a schimbat la față! E galbenă ca ceara. Parcă e o sfântă! Draga mamei!
— S'o lăsăm liniștită să doarmă, Catrino! N'o să se deștepte curând. Somnul o să-i facă bine.
Amândoi bătrânii o sărutară și eșiră afară încetișor, în vârful picioarelor.
Soarele era la prânzul cel mare și Florica dormia încă: Pe la amează, când mama Catrina se gătia să pună masa pe prispă, se
