bușit. Oboseala și chinul începură a-i dobori și pe ei. Incepură să ațipească de somn... când deodată, un țipăt groaznic, ce venia din casă, îi făcu să sară ca atinși de scarpe.
— Ce e, Catrino?
— E bolnavă rău, omule! Visează visuri urîte.
— Mamă... mamă... striga Florica; unde-i Dinu?... L'am perdut...
Copilul de lângă ea, speriat din somn, începu să plângă. Nenorociții bătrâni stăteau la căpătâiul ei. Ii ștergeau într'una de pe față sudoarea rece amestecată cu picături de sânge, eșite din zgârieturile ce și le făcuse singură.
— Ia uite cum tremură, Catrino!
Mama Catrina cade în genunchi înaintea icoanei și se roagă: Doamne, iartă-ne nouă păcatele noastre...
Florica dădu un țipăt și mai groaznic. Se deșteptă, sărind din pat. Amândoi sărirǎ s'o apuce, s'o sprijine.
— Stai liniștită, draga mamei!
— Mamă... mamă, unde suntem aici?... Eu am murit, mamă!...
— La noi, Florico. Nu-i nimica. Nu-ți fie frică... Fă-ți cruce.
— Mamă... am visat.
— Lasă... nu-i nimica.
— Mamă... părea... că era o casă pustie și mare... mare... întuneric... beznă... ușile și ferestrele deschise... și... vântu le bătea tare...
