Nu întârzie mult. Indată ce sosi, se așezarǎ la masă. Ea voia să-l întrebe multe, dar nu mai știa de unde să înceapă. Vorbia de i se îneca sufletul de bucurie. Dinu însă vorbia puțin de tot. Mereu căuta în jurul lui ca un sträin. In căutătura lui avea ceva sfios. Se învinovățea pe el însuși, știind cât e de puțin vrednic de femeia lui, care i-a fost totdeauna credincioasă. Se silea să se arate și el mai vesel, Florica nu înțelegea nimic. Crezându-l ostenit, îl întrebă dacă nu voește să se culce. El nu aștepta decât aceasta...
A doua zi de dimineață, părinții și toate celelalte rude veniră să-l vadă. El le povestia câte văzuse și auzise. Au plecat apoi cu toții la crâșma lui Tănase Berechet să cinstească de bucurie. Băieții din sat se luau după ei ca după urs, căscând gura la hainele de marinar ce purta Dinu.
Intrați în crásma Dinu nu se putu ține; se cam întrecu la băutură. Incepu să le povestească toate isprăvile și vitejiile, ce le făcea noaptea cu domnu sergent.
Florica îl asculta uimită de tot ce auzia din gura lui. Și când el striga să-i mai aducă de băut, ea îl trăgea de mânecă înspre ușă zicându-i: „Hai, Dinule, acasă. Mai lasă băutura, că ești bolnav și o să-ți facă mai rău”.
El se zbătea în mâinile ei, plin de sudori pe față și-i arunca căutături răstite. Ea rămânea ca trăsnită de sus. Cu mâna la gură, rezematǎ
